Hamlet este contemporanul nostru. Dacă transformăm aşteptarea, atributul său ab initio în neputinţă, vom descoperi omul de astăzi, devorat de responsabilităţi care îl depăşesc. Hamlet este un personaj urban prin excelenţă, iar bolile citadine nu-l ocolesc. Nu întâmplător el reprezintă o matrice freudiană şi după cum ştim, psihanaliza este un trend metropolitan. Astfel, am pornit în demersul nostru de la spectacolul tradiţional „Hamlet”, cel cu Lawrence Olivier. Faţă de această standardizare cutumizată a interpretării hamletiene, dar şi faţă de spectacologia declamativă românească am preferat însă o distanţă lucidă. Ne-am permis un montaj aproape cinematografic al textului şi o polemizare cu clasicele spectacole retorice care au întruchipat de-a lungul vremii viziuni regizorale mature. Construcţia de puzzle-uri teatrale din spectacol se ridică pe o deconstrucţie a textului. Fără a miza pe întunecata faţă a dilematicul prinţ al Danemarcei, am ales varianta de rebel fără cauză. Spiritul său ludic este vecin cu luciditatea, iar la marginea acesteia îl aşteaptă nebunia. Hamlet reteatralizează lumea, iar memoria sa, obiectivă şi afectivă este Horatio. Restul e tăcere.
(Oana Stoica şi Radu-Alexandru Nica)