AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT

„Aşteptându-l pe Godot” nu este o piesă cu teză, nu aduce vreo morală pe care să o impună spectatorului, nu ascunde înlăuntrul ei vreo speranţă anume. Pentru a înţelege o asemenea piesă, trebuie să vezi în ea imensitatea lumii redusă la dimensiunile propriului tău spirit, iar în cei doi vagabonzi, o umanitate perpetuu ambivalentă.

Beckett are grijă să nu ne pună la dispoziţie cheia evenimentelor pe care o căutăm permanent şi îşi demonstrează ingeniozitatea tehnică jucîndu-se cu aşteptările noastre. „Aşteptându-l pe Godot” are puterea unei adaptabilităţi infinite. Piesa vorbeşte despre sentimente şi emoţii rămase până acum neexprimate, dar pe care, cu Beckett ca ghid, le putem recunoaşte ca ale noastre... Aşteptarea lui Godot – o invocare, un reflex, un paravan...

„Mereu pe muchie de cuţit între dialogul real şi alunecările în ireal, în iraţional, în virtual, în vis. Piesa lui Beckett are în spectacol un tip de montaj cinematografic. Un traseu din timpi scurţi, sacadaţi, care marchează mult mai evident devierile spre ficţiune, spre imaginaţia celor doi. Spre pendularea halucinantă între esenţe şi aparenţe.”
(Marina Constantinescu)