Acasă la Tata
Autor: Mimi Brănescu
Regia și ilustrația muzicală: Claudiu Goga
Scenografia: Lia Dogaru
Video: Constantin Dimitriu
Distribuția:
Teodor Corban
Cosmin Maxim
Ionuț Cornilă
Ada Lupu
Petronela Grigorescu
Doina Deleanu
Adi Carauleanu
Constantin Avădanei
Dumitru Năstrușnicu
Radu Homiceanu
Andrei Sava
spectacol nerecomandat copiilor sub 12 ani
durata: 2h fără pauză
Claudiu Goga, regizorul spectacolului:
Acasă la tata
sau
Ce îi aduce la un loc pe Mimi Brănescu, Cehov, Elton John, Woody Allen și ABBA
1. Există multă dragoste în Acasă la tata. Dragoste nespusă, ascunsă, trecută, prezentă, risipită, regăsită. Așa cum există și mult orgoliu, multă frustrare, multă mândrie și multă modestie, multă agresivitate și mult bun-simț. De aceea, atunci când este spus, adevărul doare. Și tot de aceea, minciuna doare la fel. Ca să-l parafrazez pe Elton John, te iubesc și îmi pare rău sunt cuvintele cel mai greu de spus de către personajele lui Mimi Brănescu. Prin urmare, nici nu le spune nimeni în mod direct.
2. Acasă la tata este o piesă despre cei care nu câștigă. Nu despre cei învinși, ci despre cei care nu câștigă, sau, cum ar spune un personaj din piesă, despre cei care atunci când ajung la linia de start constată că „toți ceilalți au plecat deja”. Sunt oameni care au calități, au potențial, oameni care nu au făcut greșeli ireparabile. Nu sunt nici mai buni, nici mai răi ca alții care totuși au noroc în viață. Ratarea lor nu are nimic excepțional. Prin lipsa de cauze spectaculoase, ratarea lor este ea însăși ratată. De fapt, nici nu e sigur că este vorba despre ratare. Este mai degrabă altceva, ceva pentru care nu s-a inventat încă un cuvânt, pentru că oamenii din piesa lui Mimi Brănescu pot găsi oricând argumente valabile pentru a demonstra că le este și bine și rău.
3. La fel ca în piesele lui Cehov, Acasă la tata începe cu o venire și se termină cu o plecare. Robert, personajul principal, pleacă de două ori.
Fiecare plecare este de fapt o întoarcere.
Fiecare drum este de la un Acasă spre un alt Acasă.
O rătăcire de 24 de ore, o fugă (declanșată de teama de responsabilitate provenită din prea multă responsabilitate) de la un Acasă nesigur și fragil (care înseamnă o iubită însărcinată și o slujbă departe de visurile lui) spre un alt Acasă, la fel de nesigur și fragil (care înseamnă activarea problemelor de familie, a iubirilor trecute, a prieteniilor uitate sau a micilor secrete așa-zis inofensive).
4. Într-un moment de vulnerabilitate, Robert caută să-și înțeleagă viața, plecând de Acasă spre Acasă. Acasă (ca punct de plecare) și Acasă (ca destinație) sunt însă pe cât de reale pe atât de iluzorii. Oriunde se duce, el este luat drept ceea ce nu este, iar eforturile lui de a se adapta la personalitatea cu care este investit de către ceilalți nu fac decât să toarne gaz pe foc. Din această cauză, drama de adâncime a lui Robert este că el nu mai aparține niciunui Acasă. Este condamnat, deși n-o știe și nici n-o s-o afle, să nu-și găsească un Acasă.
Acasă devine pentru Robert ceea ce este Moscova pentru surorile Prozorov ale lui Cehov.
5. În secvențele de început din Match Point, filmul lui Woody Allen, după ce zboară de câteva ori dintr-un teren în altul, mingea de tenis lovește fileul, se înalță pe direcția lui și când să cadă … imaginea îngheață. Nu vom ști niciodată în ce parte a terenului ar fi căzut mingea. Nu vom ști niciodată cine ar fi câștigat. (Și apoi, cine hotărăște asta?)
„Mai vedem” este ultima replică din piesă și sub metafizica ei stă întreg universul din Acasă la tata.
„Mai vedem”-ul lui Mimi Brănescu este mingea lui Woody Allen, înghețată deasupra fileului. Nimic nu e clar. Nimic nu e sigur. Nici măcar că „the winner takes it all”.
Exact ca în viață.